PASTILA 1 DE PSIHOLOGIE

Nu este necesar să fii bolnav pentru a-ți fi mai bine.

Această optică schimbă obiectivul terapiei de dezvoltare. Avem de ales. Avem dreptul să rămânem în starea în care suntem, dar avem și dreptul să căutăm să fim mai bine. Oamenii sunt ok așa cum sunt și, dacă ei acceptă asta, e mai ușor de luat decizia de a fi mai bine. A fi mai bine nu se măsoară în funcție de normele altuia. Pe de altă parte, atitudinea ”eu simt că nu sunt ok” este o atitudine nesănătoasă care încetinește dezvoltarea. Este mai ușor să fii mai bine, plecând de la o poziție ok.

DESPRE CUM NU-URILE DEZVĂLUIE RĂNILE COPILULUI INTERIOR

Zi de teatru. Teatrul Arlechino Brașov ne-a bucurat sufletele, pentru o săptămână, cu spectacole zi de zi, câte 2-3 pe zi, fapt ce l-a făcut pe copilul meu să chiuie de bucurie. Deci... distracție la teatru timp de o săptămânăăăăăă!!!!! Uraaaa pentru mami! Mami, ești cea mai minunată mămică! Te iubesc!

Într-una din zile. Copilul meu se întâlnește la teatru cu unul din copiii cu care s-a mai întâlnit și altădată și care, prin nu știu ce metodă, s-a apropiat mai mult de sufletul lui. (Știu, dar mă alint și eu acum...). Amândoi băieți. Amândoi plini de viață și de energie (deși mămica celuilalt băiat nu mai prididește să mă ”admire” pentru faptul că G. îi pare ei mai ”liniștit” (ce-o fi însemnând copil liniștit?!). Se văd și instantaneu încep să alege. Nu, nu, nu unul după celălalt. Ci unul în jurul mamei sale (aceea fiind eu), iar celălalt în jurul mamei prietenului lui. Amândoi țipând către mămica cu pricina: ”Nu mă priiiiiinzi.....”. Aleg să intru în jocul lor și să îi prind care-cum pe amândoi, încercând, totuși, să-i acord puțin mai multă atenție copilului meu care, zilele trecute, tot la teatru, mi-a făcut un tantrum de toată frumusețea după o experiență similară în care și-a avut de ”împărțit” joaca cu mămica proprie cu alți copii. Așadar, iată-mă pe mine, 40 ani, pe tocuri, alergând după copii, punându-mi eșarfa la ochi pentru baba-oarba și prinzând ieduții sau pe un singur ochi, pentru un pirat de toată frumusețea care trebuie să prindă niște mateloți. Mă uit la un moment dat după cealaltă mămică, eu transpirată toată, căutând cumva un schimb în joaca noastră. Aud imediat NU-uri multe și prelungi la fiece pas: ”Nu mai alerga”, ”Nu mai striga când alergi”, ”Nu țipa așa tare”, ”Nu te mai ascunde”, ”Nu te mai depărta de mine”, ”Nu mai intra în toaletă să te ascunzi”, ”Nu mai intra în sala de spectacol”, ”Nu....”, ”Nu....” și iar ”Nu...”. Nu-uri însoțite și de disperatele amenințări subtile: ”Vine domnul de la bilete și te ceartă”, ”Vine gardianul”, ”Vine doamna și se supără pe voi”, ”Vine...”, ”Vine...”... .... .... Mă cutremur. Mă uit la doamnă și nu știu dacă să-i spun ceva sau să mă abțin. Mă abțin. În fond, nu sunt eu nici în locul și nici în postura cea mai potrivită să-i fac recomandări. Aș vrea totuși să-i spun ceva.... dar ce să-i spui mamei să nu se simtă jignită?!... În fond, cu siguranță, e cea mai bună mamă pentru copilul ei...

Altă zi, alt spectacol, altă locație: în sala de spectacol. Copilul hotărăște brusc că vrea eșarfa mea de la gât. O știe, e lungă și asta îi place teribil, e foarte versatilă și poate deveni orice personaj sau instrument din lumea imaginației sale. Acum... hotărăște brusc să reînvie o scenă dintr-un spectacol de teatru văzut anterior, una în care două actrițe reprezintă o emoție în scenă, prin imitarea unei pânze umflate de vânt pe catargul unei corăbii. Copilul îmi pune în mâini două colțuri ale eșarfei, iar el, cu alte două în mânuțe prinse de eșarfă, aleargă dintr-o parte în alta în fața mea, spunând: ”Uite, mami, așa făceau actrițele pe scenă”. Îl aprob. E foarte încântat de descoperirea proprie și o exersează la nesfârșit. Lângă scaunul pe care stau eu o fetiță, puțin mai mare, freamătă de dorință. O simt, o văd cu coada ochiului, mă întorc la ea și-i zâmbesc. O văd că se rușinează și renunț la ideea de a o întreba ceva. În timp ce continui jocul copilului meu o aud încercând să poarte o discuție cu mama ei, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, despre diferența dintre eșarfă și fular, despre ciucurii eșarfei mele, despre ce anume înseamnă ciucure, despre faptul că va începe în curând spectacolul... Mă întristez... Cam cât de mult a trebuit fetița să-și inhibe glasul zburdalnic al copilăriei pentru a se ridica la ”așteptările” mămicii de a fi un copil model în societate și de a ”ști” elemente ale jocului copilăresc și mai puțin a ”simți/a experimenta” prin joc?... Mi se confirmă și mai mult gândurile când o aud pe mămică spunând câteva minute mai târziu: ”Stai frumos pe scaunul tău... Ești fetită, pentru numele lui Dumnezeu... fetițele nu stau cu un picior sub ele, e un gest foarte urât... Unde ai văzut tu vreo doamnă care să stea ca tine... .... ..... ”. Mă fac și mai mică... Am 40 de ani, mă consider o doamnă și nu mi-e rușine să stau cu un picior sub mine (poate doar în contexte ”scorțoase”, dar pe acestea de ceva vreme le evit cu mare pricepere). Poate că era chiar piciorul acela care, dacă nu ar fi fost ținut atât de fix sub funduleț, ar fi luat-o la sănătoasa de pe scaun, ar fi ajutat-o să se ridice și să alerge să se joace cu copilul meu, ar fi fost piciorul care i-ar fi spus cel mai bine povestea unui copil prins între ”a vrea” și ”a nu avea voie”, ar fi salvat-o pe fetiță de rigorile unei lumi adulte prea searbădă... O revăd a doua zi pe fetiță încă din foaierul sălii de spectacol, mai bine zis ea mă observă și mă face atentă și pe mine: ”Bună ziua” o aud spunând. Mă întorc și îi ofer cu dragoste un zâmbet larg din poziția ghemuită în care mă aflam pentru a mă ascunde de copilul meu care striga: ”Unde o fi, oare, mămica asta minunată a mea?”. Era agățață de mâna mamei ei și trasă spre sala de spectacol, iar ea chinuit-întoarsă spre mine, căuta să fie văzută... atât de simplu... sa fie văzută și auzită în dorințele sale... Ajungem și noi, într-un final pe fotoliile rezervate, mai bine zis eu, mai puțin copilul, care încă mai are alte lucruri de făcut și explorat. Mămica mă salută respectuos, ”ca la carte”, și mă simt încurcată, eu încă am o eșarfă pe ochiul de pirat ce sunt, chiar dacă sunt în ținută elegantă... Fetița mă privește sorbindu-mă din ochi... Ies din încurcătura de postură ajutată, bineînțeles, de copilul meu care-mi strigă învingător: ”Te-am prins, căpitane pirat. Ești prizonierul meu acum. Drept pedeapsă trebuie să mă ții în brațe pe timpul spectacolului.”

E greu cu părințeala, e dublu greu cu jucăușenia, e înzecit mai greu dacă copilul tău interior este rănit... dar putem să luptăm împreună să-l vindecăm, să-l iubim, să-l luăm în brațe și să-i spunem că e atât de minunat în energia lui debordantă, stricătoare de multe ori, sleitoare de puteri adulte de cele mai multe ori... dar atât de benefică atât pentru posesor, cât și pentru cel ce intră în jocul ei dătător de viață adevărată. Haideți să fim mai mult părinți-copii și mai puțin părinți-adulți!

Cu drag,

Ștefania

La o șuetă… despre multe, toate omenești…

La o poveste despre înțelepciune, nastere-moarte, karma-dharma, casatorie, vocație, univers, sens și sensuri si… alte multe omenesti…

Vizionare plăcută.

Cu drag,
Ștefania

DESPRE PSIHODRAMĂ... NUMAI DE BINE!

Deunăzi mi-a fost dat să aud cuvinte descurajante la adresa formei de terapie pe care eu o îndrăgesc tare, psihodrama. Cuvinte menite să pună o lumină de joc ridicol, ușor grotesc, exacerbat și neavenit pentru niște oameni prea serioși și prea ancorați în realitatea cotidiană. Departe de mine să fi judecat aspru cuvintele rostite...sau măcar persoanele care le-au legat sincer într-o înșiruire a unei logici în care sensul psihodramei era acela al unei posturi jenante de angrenare a interiorului într-o expoziție exterioară penibilă și prea intimă pentru a fi devoalată în fața unui grup de necunoscuți. Totuși, ca în Întâlnirea – ți-am mai spus, nu?, că totul pornește de la o Întâlnire, pentru mine – cu orice altă perspectivă care este diferită de cea personală, am stat mult timp aplecată asupra sensurilor ascunse din spatele respectivelor cuvinte deloc încurajante.

Nu-ți voi dezvălui întreg procesul meu de sondare, căutare, descuamare, parafrazare, asumare, sumarizare, voi încerca doar să aduc puțin mai multă lumină asupra a ce face bine/ne-bine psihodrama pentru cineva care ia contact cu ea și cât de serioasă/ne-serioasă este ea ca metodă de psihoterapie sau câtă eficiență poate avea în cazul unor oameni prea serioși și prea puțin dispuși să se joace ”prostească”...

Așadar, psihodrama, fiind o abordare umanist-experiențială, pleacă de la premisa că experiența umană nu are, în realitate, decât o singură dimensiune: prezentul, iar toate experiențele care au fost prezente devin trecut, un trecut care continuă să ne influențeze prezentul, fără să ne dăm seama, din inconștient. Dacă ”ghemul” experienței personale se încurcă, se poate produce un blocaj, firul nu mai înconjoară centrul la fel de lin și, de fiecare dată când revine peste locul în care s-a încurcat, prezența acelui nod se resimte în prezent și este retrăită în mod circular. În același fel, este posibil ca actorii unei piese de teatru să se schimbe cu timpul, conținutul piesei rămânând același. De multe ori, noi suntem cei care, în mod inconștient, alegem acei ”actori” – oameni din jurul nostru – care să ne ”ajute” să retrăim o traumă.

Așadar, psihodrama este foarte mult despre... teatru. Teatrul interior...teatrul exterior al relațiilor cu ceilalți...teatrul propriei tale vieți. Și dacă ai fi tentat, drag cititor, să mă întrebi de ce ai avea nevoie tu de teatru, de ce ai veni la psihodramă, în loc să mergi la un spectacol pentru asta... ei bine, vreau să știi, teatrul pe care îl propune psihodrama are menirea, printre altele, de a-ți crea acea oglindă în care să te reflecți, tu și ceilalți membri ai grupului, și care să-ți permită, prin mimesis, să te înțelegi mai bine în propriile imperfecțiuni, tare sau atuuri...să te redescoperi, remodelezi, recreezi, transformi...

Psihodrama, ca metodă psihoterapeutică, prin excelență, de grup își propune să valorifice puterea autocompensatorie, naturală a ființei umane. Este vorba despre un proces grupal în care terapeutul este prezent, martor la schimbarea clientului, schimbare care se declanșează și se realizează mare parte prin efortul unic al persoanei și prin oglindirea acesteia în grup, și mai puțin prin interferența directă a specialistului, care rămâne permanent alături de client și de grup, asistându-l și ghidându-l în travaliul de deznodare a ghemului experiențial.

Psihodrama te duce în toate experiențele vieții tale, experiențe trecute, dezadaptative, dureroase, traumatice pe alocuri, ajutându-te să le retrăiești pentru a le da o altă semnificație, a le interpreta altfel decât ai făcut-o prima dată și a le integra, adaptativ, de data aceasta, în structura ta de personalitate. Evident, evenimentele din trecut nu se vor schimba, dacă asta aștepți, drag cititor, însă altceva cu totul magic și compensator se poate întâmpla: ajungem să ne deculpabilizăm, să ne devictimizăm, să ne defantasmăm de propriile spaime și iluzii autoblocante. Semnificația evenimentelor se schimbă, iar noi dobândim o nouă modalitate de raportare la propria istorie de viață, o raportare mai sănătoasă, care să permită folosirea întregului potențial prezent, deblocându-se, astfel, energia consumată cu preocupările legate de trecut. Scopul final este accceptarea de sine și ancorarea în prezent.

În terapia prin psihodramă terapeutul nu este intruziv, nu este interogativ, nu pune diagnostice, nu caută în tolba sa etichete. Dimpotrivă, își umple tolba doar cu multă creativitate și spirit ludic, cu acceptare necondiționată a adevărului subiectiv al fiecăruia dintre clienții săi și cu un stil de a trăi în prezent cu care să îi molipsească pe toți cei care își lasă barierele la ușa studioului de psihodramă și intră în acesta în tălpile sufletului goale...

În plus, știm cu toții că psihologia și psihoterapia sunt științe... Iar aici mă opresc și nu mai rostesc niciun cuvânt...

Te invit, așadar, în ”aici și acum”-ul psihodramatic, la un spectacol, cum altfel decât inedit, în care, așa cum ai învățat deja, vei juca rol de regizor, scenarist, costumier, mașinist... dar și de actor, spectator ori sufleur... Orice te va ajuta să-i vorbești sufletului tău mai bine și mai frumos despre tine...

Cu drag,

Ștefania 

Despre PARENTING... cu emoție, dragoste și joacă

Cu toții știm să creștem copii... Dar sigur o facem bine?

Părințeala este, cu adevărat, cea mai veche îndeletnicire a omului, iar de acum are un nume: PARENTING. Parentingul este o știință tânără care își propune să îi ajute pe părinți să crească oameni buni. 

Un mod de a fi părinte la care eu personal ader cu toată ființa mea este:

• cu DRAGOSTE
• cu joaca în suflet și în creier
• cu acceptarea emoțiilor mele, ca părinte, dar și ale copilului
• cu o comunicare bazată pe joacă, chiar și în, sau mai bine zis, mai ales în momentele tensionate
• fără pedepse și recompense, dar cu impunere de limite
• bazată pe libertate și respect pentru alegerile pe care copiii le fac.

Mergând în această linie nu putem decât să obținem ceea ce ne dorim cu toții, noi părinții, dar și ei, copiii: un PARENTING ECHILIBRAT.

Am vorbit toate aceste lucruri, dar și altele, sper eu, de interes, drag cititor, în emisiunea ”Azi în Brașov”, canal RTT Brașov. Dacă crezi că îți este de interes, eu îți doresc vizionare plăcută.

Cu drag,

Ștefania

https://www.youtube.com/watch?v=xVvGX0ig7Tw

ȘTEFANIA DAVID - IUBITOARE, DEDICATĂ, PUTERNICĂ

Ștefania este o persoană caldă, deschisă, un profesionist cu reputație, o mamă dedicată și este voluntarul psihoterapeut al Asociației Happy Moms la ”Atelierul de dezvoltare personală”.

Cine este Ștefania? De ce?

Psiholog, blogger, scriitoare, visătoare... De ce? Pentru că-mi place... pentru că merit... pentru că asta iubesc să fiu...

Cum te caracterizează familia?

Iubitoare, dedicată, puternică, încăpățânată, empatică, suportivă și susținătoare. A se vedea ”puternică” și ”încăpățânată” ca fiind defecte... Adică... cam cum sunt realitate, dar în mult mai puține cuvinte decât dacă aș apuca eu să vorbesc despre mine.

Dar pacienții?

Pacienții mei sunt... clienții mei! Nu pot să definesc altfel relația pe care o stabilesc cu ei, decât ca fiind una în care clientul se simte acceptat necondiționat de către mine, respectat, înțeles și valorizat ca persoană, indiferent de ceea ce spune sau face. Termenul de pacient în practica psihologică mi se pare limitativ, procustian, el dă senzația de relație de putere în care o parte este în deficit de ceva vital, iar cealaltă în putere de a ordona viața celui aflat în deficit. Ori nu asta e ceea ce-mi doresc ca și clienții mei să știe despre ei, despre mine și despre relația pe care o stabilim. Mai curând vreau ca între psihologul din mine și clientul din ei să se nască o relație de ajutor psihologic, în care o persoană, aflată în stare de echilibru psihic mai bun ajută, printr-o atitudine de acceptare cvasi-necondiționată, o altă persoană, aflată în dificultate, să atingă parametrii psihici necesari unei bune adaptări.

Revenind la întrebare... clienții mei cred că au o părere bună despre sprijinul pe care îl ofer indiferent de solicitare, indiferent de timp, adaptat lor și nu doar ”decupat” din cărți de specialitate. Procesul lor de optimizare a propriei vieți sau a propriei ființe devine și procesul meu, iar acest lucru cred că se simte și se apreciază adecvat.

Ce îți place cel mai mult la munca de psihoterapeut?

Zâmbesc... Îmi place totul! Sună a clișeu? Poate... dar nu mă preocupă acest aspect, cât timp știu că acesta este adevărul meu! Interacțiunea cu oamenii îți oferă atâta unicitate, autenticitate, finețe și sensibilitate savuroasă, dar și profunzime în gândire încât n-are cum să nu-ți placă!... A fi psiholog nu se manifestă doar în cabinetul/studiul tău, se manifestă pretutindeni, cu oricine, la orice oră și... oricum! Cum să nu-ți placă să analizezi, să cauți, să studiezi, să citești, să descoperi, să pătrunzi în minți și suflete, în idei și teorii?

Dar cel mai puțin?

N-am acest termen în minte când mă gândesc la meseria mea.

Când ai vreme să faci tot ce îți propui?

Am învățat în timp, apoi am dăruit altora, în trainingurile susținute către angajații diverselor organizații în care am intrat, învățătura că NOI DETERMINĂM TIMPUL, NU EL PE NOI! Am învățat că pot folosi timpul în favoarea mea, nu el să mă conducă pe mine, am chiar datoria morală față de mine însămi de a face acest lucru, așa că lucrul pe care ador să îl fac, cu atât mai mult acum, când maternitatea mi-a îmbogățit și mai mult viața, este să îmi dozez conștient și armonios...nu-nu, nu timpul... ci așteptările pe care mi le creez de la mine însămi. Sunt fiică, soră, soție, mamă, psiholog, psihoterapeut psihodramatist, trainer, formator, voluntar în două organizații, prietenă ce nu stă deoparte și, nu în ultimul rând, colegă ce-și oferă mereu ambele mâini pentru a fi de ajutor. Și toate acestea, departe de a mă obosi, mă îmbogățesc, tocmai pentru pentru că știu să le dozez optim, fără ca nimeni să aibă de suferit vreodată.

Cum ești ca mamă?

Iubitoare, corectă, hotărâtă, flexibilă, leoaică, tandră, afectuoasă, echilibrată, empatică, intuitivă, sensibilă, ludică, liberă, serioasă, activă, sinceră, non-convențională, disponibilă, suportivă, orientată permanent spre nevoile copilului meu pe care îl ador.

Dar ca specialist?

Aproape la fel ca și în viața mea personală, ca mamă, poate ușor schimbând subtilitatea sensului și ordinea: empatică, intuitivă, sensibilă, echilibrată, flexibilă, ludică, liberă, serioasă, activă, corectă, hotărâtă, sinceră, non-convențională, disponibilă, suportivă, charismatică, orientată permanent spre nevoile clientului meu pe care îl respect și alături de care merg pe drumul său personal. Nu știu să mă definesc altfel, ca om, ca persoană de susținere sau ca profesionist, toate aceste laturi sunt parte din mine, iar eu sunt una și aceeași mereu...

În plus, am un mare crez care mă desăvârșește ca psiholog. Aparține marelui Emil Cioran și sună cam așa: ”Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează[...]. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog, trebuie să fii atât de nefericit, încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat, încât să poţi deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale.”

Care este cel mai măreț vis al tău?

Să am împreună cu soțul meu o familie fericită, să ne bucure sufletul venirea pe lume între noi a unui alt copil, pe care să-l adorăm ca și pe puiul nostru drag, să ne adâncim în pasiunea noastră comună descoperirea infinitului psihicului uman, să fim freelanceri și să colindăm toată lumea încercând să facem oamenii fericiți pe acolo pe unde trecem.

Dar cea mai mare realizare?

Realizarea mea cea mai mare e familia minunată pe care o am împreună cu soțul meu.

Cum arata viitorul?

Prezentul este viitorul meu! Zâmbesc din nou... chiar nu știu cum arată viitorul... și nici nu știu dacă mă preocupă acest aspect. Îmi place teribil să trăiesc PREZENTUL... Să visez, să-mi fac planuri, să lupt pentru ele, să muncesc până la epuizare, să lenevesc alteori... Să fabulez, să mă joc, să mă pierd în propria-mi copilărie, să o retrăiesc lângă copilul meu, să cânt, să dansez... Să lupt, să cad, să plâng, să mă ridic și iar să lupt, să izbândesc, să savurez... Să sper, să râd, să visez. SĂ TRĂIESC... Vreau să trăiesc frumos prezentul și-mi caut cu ardoare liniștea.

5 cuvinte care caracterizează pasiunea ta pentru psihologie.

Nu știu să-ți dau doar cinci cuvinte. Aș ști să-ți spun mai multe, mult mai multe, așa că, mai bine, mă opresc. Pot doar să citez ceva care pe mine mă reprezintă, ca om, deci și ca profesionist: “Cele trei lucruri esențiale pentru a înfăptui ceva care să merite osteneala sunt munca stăruitoare, perseverența și bunul simț.” (Thomas Edison)

Interviu realizat de echipa Happy Moms în 2015.

5 lectii de viata invatate citind o poveste...

Recomand tuturor celor ce aveti copii sa le cititi carti...sa le cititi...sa le cititi... Povesti...legende...poezii...istorioare pline de invataminte...si in care nu neaparat se tapeteaza peretii camerei cu sange...in care nu neaparat raul cade intr-o groapa in care arde focul iadului...in care nu neaparat se taie burta raului, pentru ca binele sa iasa, traumatizat de acolo... In care nu neaparat...nu, nu, nu atat de neaparat...

Drag cititor, aseara, in prag de An Nou, citindu-i copilului meu, prea mic pentru o noapte petrecuta haotic un jurul mesei imbelsugate, in jurul antrenului muzical si/sau un jurul unui context social galagios, citindu-i, asadar, de Noapte Buna, am avut o revelatie... Da, drag cititor, se poate si fara chinuri, se poate si fara sperieturi de moarte, se poate si fara raul care musai sa traumatizeze personajul principal si, inevitabil, si pe copilul care ar trebui sa adoarma linistit si nu fiind urmarit de monstri, fantome sau alte lighioane ciudate... Nemaivorbind de disparitia mamei de langa el...

Am citit, asadar, copilului o carte minunata, in urma careia am ramas cu un sentiment tare placut, cu o stare de liniste si impacare interioara si, important, cu cinci lectii de viata, lectii ce, simt, ar schimba si atitudinea parintilor ce citesc, nu doar modul in care copiii invata sa priveasca realitatea si lucrurile din jurul lor.

Aceste lectii de viata tin mult sa ti le predau azi, in prag de An Nou, stiu sigur ca nu vor trece fara urme prin tine.

Contextul: "Traiau odata ca niciodata, intr-un castel din mijlocul Padurii Fermecate, un rege cu aleasa sa si Klara, micuta printesa." (Nimic nou, nu?). "Dar, intr-o zi, regele nu a mai ras." (Suspansul!). " - Poate...poate ai pierdut-o pur si simplu, spuse printesa. - Ce sa pierd? - Fericirea. - Hmm? S-ar putea sa ai dreptate, spuse regele. - Atunci o voi gasi si o sa ti-o aduc inapoi, promise printesa." (Motorul actiunii, caci viata e o actiune, ca in psihodrama, si mai putin vorbitul despre... :) )

Lectia 1 de viata: "A doua zi, printesa se strecura afara din castel, inainte ca regele su regina sa se trezeasca. (...). Si merse drum lung, pana in Padurea Fermecata. Intai se intalni cu un motan imbracat in rosu. (...) - Sunt Motanul-Incaltat, paznicul Padurii Fermecate. De ce vrei sa mergi in padure? - Caut fericirea, raspunse Klara. Crezi ca o voi gasi acolo? - S-ar putea, spuse motanul. Dar ai grija, in padure sunt vrajitoare si spiridusi si dragoni care sufla flacari. - CAND CAUTI FERICIREA TREBUIE SA FII CURAJOS, raspunse printesa."

Lectia 2 de viata: " Si ce de lucruri minunate erau de vazut in padure! Un copac cantator si un pui de caprioara care topaia atat de vesel, incat printesa il intreba: - Hei, puiule, de ce esti atat de fericit? - Pentru ca e atat de amuzant sa sari, raspunse puiul de caprioara. - Hmm...tata n-ar fi de aceeasi parere, se gandi printesa. Burta lui e prea mare si picioarele prea subtiri. FERICIREA CUIVA NU E NEAPARAT FERICIREA TUTUROR."

Lectiile 3 si 4 de viata: " Vrajitoarea incrunta din sprancene, insa Klara deschise medalionul si ridica oglinda (!) in fata vrajitoarei. - Abracadabra magia-i lucrata, de-ndata transforma-te in piatra! Isi dadu seama prea tarziu ca se vrajise singura. Fata i se facu gri si apoi se transforma in stana de piatra. Printesa atinse nasul lung si rece al vrajitoarei. - Imi cam pare rau pentru ea, spuse Klara. - De ce? Intreba Krullig. Era tare rautacioasa. - NIMENI NU E PUR SI SIMPLU RAUTACIOS. FIECARE OM ARE O PARTE BUNA CARE INCEARCA SA IASA LA SUPRAFATA.  De indata ce Klara spuse aceste cuvinte, stanca din fata lor incepu sa crape si se franse in doua. Si de acolo iesi o BATRANICA intr-o rochie rosie, asa cum un pui de gaina iese din ou. - A, iata-te! spuse batranica zambind. MULTUMESC CA M-AI ELIBERAT. N-A FOST DELOC AMUZANT SA FIU INCHISA IN CORPUL ACELEI VRAJITOARE."

Lectia 5 de viata:" Intr-un tarziu, condurii fermecati primiti de la batranica incetinira. - Cred ca aproape am ajuns la parintii tai, ii spuse Krullig Klarei. Si chiar ajunsera. Regele sedea pe un bustean si plangea cu fata in maini. - Oare pe unde o fi fetita mea? suspina regele. - Iata-ma, aici sunt! striga printesa si fugi in bratele regelui. Imi pare rau, taticule, ii spuse, dar nu ti-am gasit Fericirea. - DAR AI GASIT-O! TU ESTI FERICIREA MEA! MI-AM DAT SEAMA DE ASTA DE INDATA CE NU TE-AM MAI GASIT!"


Orice alt comentariu e de prisos! Sa iti fie spre invatatura, drag cititor!
La un an 2016 frumos!


Cu drag,
Stefania

PS: sursa e cartea "Printesa Klara in cautarea fericirii" - Ulf Stark Silke Leffler. Si e cumparata din unul din magazinele noastre favorite, IKEA.

La un an frumos si transformator 2016!

Mai sunt cateva ore pana incepe 2016. Acest an va fi unul frumos si transformator pentru mine si, imi doresc, si pentru voi!
Stiu sigur ca in 2016 voi da tot ce e mai bun din mine in tot ceea ce intreprind, profesional sau personal, pentru ca asa ma definesc si asa stiu sa ma simt eu impecabil.

Am deja obiective frumoase pentru 2016, iar cateva din ele vreau sa le impart cu tine, drag cititor. Asadar, imi doresc:

• Sa iert orice, oricand, oricum... Oamenii, evenimentele, circumstantele, faptele altora, ploaia, gerul, soarele arzator...vremile si vremurile...totul...dar mai ales pe MINE! Doamne, si cata nevoie avem sa ne iertam in primul rand pe noi...
• Sa fiu autentica in tot ceea ce fac. Sa ma accept cu dragoste netarmurita si neconditionata. Am invatat cu ani in urma ca singura cale de evolutie este cand nu pui nici o masca. Cand nu pretinzi ca esti cu nimic mai mult decat ceea ce esti. Cu defecte si calitati!
• Sa fac oricand si in orice tot ceea ce tine de mine. Sa nu existe moment in care sa dau mai putin decat ceea ce sunt si ceea ce-mi sta in putinta, pentru a nu aparea acel cumplit sentiment de vinovatie. Adica sa respect... Pe ceilalti, dar si pe mine, in acelasi timp!
• Sa nu iau nimic la modul personal - nimic din ceea ce face sau spune alt om nu e din vina mea sau a lui. Nu, nu despre vina este vorba... Fiecare traieste intr-o lume mentala proprie, dupa alte reguli si alte obiective ce il motiveaza. Daca accepti asta scapi de multa suferinta si conflicte inutile. Tot ce trebuie sa faci este sa "traduci" lumea ta pentru el, sau sa ii "traduci" lumea lui pentru tine. Adica sa Iubesti...pe el, pe toti, pe Tine!...

Acestea sunt cateva din obiectivele mele pentru 2016. Este ceea ce imi propun si stiu cu siguranta ca o sa le realizez. Si scriind aceste randuri, asumandu-mi public patru pasi transformatori, simt cum creste in mine o stare de fermitate si forta (rational), care imi va da o stare de bucurie si entuziasm (emotional). Imi doresc sa ajunga pana la tine aceasta stare si sa ti-o transfer.

La Un An Frumos 2016 si, nu uita, voi fi aici, aproape de tine si in acest nou an care urmeaza sa inceapa!

Cu drag,

Stefania

LECȚIA 28 PENTRU VIAȚĂ – DE LA NICOLAE STEINHARDT

O lecție minunată, potrivită pentru o perioadă cum este cea din postul Crăciunului. Mă plec, cu pioșenie, și-i mulțumesc maestrului și monarhului Nicolae Steinhardt...

"Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul  dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în  viciul său.

Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca  mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem, se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră  încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne  pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.

Drumul către iubire se îngustează, când ne uităm spre ceilalţi de la  înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori...

Tot ce reuşim pentru  noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din  jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în 
ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.  Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din 
curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre..."

"Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu..."  

LECȚIA 27 PENTRU VIAȚĂ – ÎNDRĂZNEALĂ DE COPIL

O teribilă furtună se abătu asupra mării. Vântul sufla înghețat, brăzdând apa și înălțând-o în valuri uriașe, care se repezeau spre mal, lovindu-l cu putere și producând curenți ce pătrundeau în adânc și smulgeau din loc viețuitoarele marine, purtându-le la zeci de metri de țărm.

Atunci când furtuna se potoli, apa se retrase, iar în loc de plajă rămase o imensă întindere de noroi, unde se zvârcoleau în agonie mii și mii de stele marine. Erau atât de multe, încât plaja părea că devenise rozalie.

Multă lume se strânse pe acea parte a coastei, chiar și echipe de la diverse televiziuni, să vadă straniul fenomen. Steluțele de mare, în tot acest timp, stăteau nemișcate, trăgând să moară.

În mulțime, ținut de mână de tatăl său, era și un copil care privea cu ochii plini de tristețe micuțele stele de mare. Cu toții se uitau și nimeni nu făcea nimic.

Deodată, copilul lăsă mâna tatălui său, își scoase încălțămintea și fugi pe plajă. Se aplecă și culese cu mânuțele sale trei stele de mare, apoi, luând-o la fugă, le duse în apă. Se întoarse și repetă operațiunea.

De pe un parapet, un om strigă spre el:

- Dar ce faci, băiete?

- Arunc în apă stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajă, răspunse copilul fără a se opri din fugă.

- Dar pe plaja asta sunt mii și mii de stele de mare, cu siguranță nu ai să poți să le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai strigă bărbatul. Nu poți schimba lucrurile.

Copilul zâmbi, se aplecă iar și mai culese o stea de mare și, aruncând-o în apă, răspunse:

- Iată că am schimbat lucrurile pentru aceasta.

Bărbatul rămase o clipă mut, apoi se aplecă, își scoase pantofii și șosetele și coborî și el pe plajă. Începu să adune stele de mare și să le arunce în apă. O clipă mai târziu, coborâră încă două fete și, astfel, erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apă. După alte câteva minute, erau cincizeci, apoi o sută, două sute, câteva sute bune care aruncau stele de mare în apă. Și astfel au fost salvate toate.

Pentru ca lumea să se schimbe în direcția dorită, ar fi suficient să aibă cineva, chiar și un copil, îndrăzneala de a începe.